Zaharia 14 BIV2014
1. „Iată dar că se pregătește Și ziua Domnului sosește Și fi-va prada dobândită, În al tău mijloc împărțită.
2. Voi strânge neamurile toate Cari pe pământ vor fi aflate Și spre Ierusalim apoi, Le voi trimite, cu război. Cetatea lui va fi luată De oastea astfel adunată. Casele fi-vor jefuite, Femeile batjocorite Și înrobită, jumătate Are să fie din cetate. Dar va scăpa o rămășiță Din a poporului lui viță.
3. Chiar Domnul Se va arăta, În acea zi și va lupta – Atunci – în fața tuturor Popoarelor neamurilor, Cum a luptat – precum se știe – În ziua cea de bătălie.
4. Pe muntele Măslinului, Va sta piciorul Domnului În ziua ‘ceea, negreșit. Muntele e la răsărit, Privind din înălțimea lui Fața Ierusalimului. Muntele fi-va despicat. În două el va fi tăiat: O parte către răsărit, Iar alta către asfințit Și se va face-o vale mare. Jumate muntele-apoi are Spre miazănoapte-a se lăsa, Iar cealaltă parte a sa, Spre miazăzi va fi lăsată.
5. În valea-n acest fel formată În munții Mei, veți fugi voi, Căci până la Ațel, apoi, Are să se întindă ea. Ca-n vremile lui Ozia – Cel ce în Iuda a domnit, Când de cutremur ați fugit – La fel și-atunci fugi-veți voi. Se vor sfârși toate și-apoi, Are să vină Domnul meu, Cel care-mi este Dumnezeu. Atunci când are să sosească, Toți sfinții au să-L însoțească!
6. Dar acea zi când o să vină, În lume nu va fi lumină, Iar stelele strălucitoare Se vor ascunde-ngraba mare.
7. Va fi o zi deosebită, De către Domnul rânduită. Nu va fi zi, dar – totodată – Nu va fi noapte-ntunecată. Dar când va fi vremea de seară, Se va vedea lumina, iară.
8. Când vremea ‘ceea o să fie, O să se vadă, apă vie, Cum din Ierusalim țâșnește, Căci din cetate izvorăște. Din astă apă, jumătate, Spre mările-n apus aflate, O să pornească – negreșit – În timp ce către răsărit, Spre mările acolo-aflate, Va curge altă jumătate. Așa are să fie-n vară Și tot la fel, în iarnă, iară.
9. Domnul va fi încoronat, Peste pământ, drept Împărat. Singurul Domn va fi în lume Și-asemeni fi-va al Său Nume.
10. Precum e șesul cel pe care Valea Iordanului îl are, Așa va fi țara, pornind Din Gheba, la Rimon sosind, În părțile cele aflate La miazăzi de-acea cetate Care-i Ierusalim chemată. Cetatea fi-va înălțată Și-n liniște învăluită, Din poarta care e numită Drept „a lui Beniamin” pornind, La poarta cea dintâi sosind, Până la poarta unghiului, Până în fața turnului Pe care l-a-nălțat acel Ce se chema Hananeel Și pân’ la teascurile care Cel ce e împărat le are.
11. Cei cari atuncea se vădesc Că în Ierusalim trăiesc Nu vor mai auzi blesteme Și de nimic nu se vor teme, Pentru că pace o să fie Și liniște, pentru vecie.
12. Iată urgia pregătită De către Domnul, hărăzită Popoarelor care, apoi Au să pornească cu război, Către Ierusalim: lovite Ajunge-vor, pe negândite, De o putreziciune mare. Cât încă fi-vor în picioare, Carnea o să le putrezească. Gurile au să se golească Prin putrezirea limbilor; Găvanele ochilor lor, Goale ajunge-vor de-ndat’, Căci ochii se vor fi uscat.
13. În acea zi – fără-ndoială – Va arunca învălmășeală Domnul, în rândul tuturor Popoarelor neamurilor, Încât oștirile lor toate, Doar între ele se vor bate.
14. Pe Iuda o să îl găsim Că luptă la Ierusalim, Strângând averea tuturor Popoarelor neamurilor Cari împrejur vor fi aflate. Atunci, straie nenumărate, Va strânge. Aur va avea Și mult argint de-asemenea.
15. Lovite de acea urgie, Și animalele-au să fie, Cari însoțesc tabăra lor, Aceea a popoarelor. Măgari, catâri, cai sau cămile Și vite – în acele zile – Răpuse toate au să fie, De valu-acela de urgie.
16. În urmă, toți aceia care Vor rămânea, dintre popoare, Au să se-ndrepte către voi, Căci la Ierusalim, apoi – An după an – ei au să vină Ca împreună toți să țină A corturilor sărbătoare Și să-I aducă închinare Celui care e așezat Pe scaunul de împărat, Drept Împărat al tuturor, Precum și Domn al oștilor.
17. Atunci când întâmpla-se-va Că la Ierusalim, cumva, Una din casele pe care Fața pământului le are Nu va veni, Domnul – apoi – Nu are ca să îi dea ploi, Pentru că ea nu s-a-nchinat La Cel ce este așezat Drept Împărat al tuturor, Precum și Domn al oștilor.
18. Atunci când întâmpla-se-va Că la Ierusalim, cumva, Una din casele pe care Țara Egiptului le are Nu va veni, Domnul – apoi – Nu are ca să îi dea ploi. Lovită ea are să fie De către-a Domnului urgie, La fel precum lovite sânt Și casele de pe pământ Care la Domnul n-au venit Și care nu au prăznuit A corturilor sărbătoare.
19. Asta-i pedeapsa cea de care, Egiptul parte va avea Și neamurile-asemenea Care la Domnul n-au venit Și care nu au prăznuit A corturilor sărbătoare, Alături de alte popoare.
20. Când acea zi are să vie, Drept „Sfinți ai Domnului!” va scrie Chiar și pe zurgălăi-aflați, Pe frâu de cai, stând atârnați. Precum potirele în care Se-aduce jertfa, la altare, Vor fi oalele Domnului Care se află-n Casa Lui.
21. Iată că oalele pe care Țara lui Iuda-n ea le are – La care sunt adăugate Cele-n Ierusalim aflate – Vor fi-nchinate Domnului, Aflându-se în slujba Lui, Căci El e Domn al tuturor, Precum și Domn al oștilor. Cei care au să-I dăruiască Lui, jertfe, au să se slujească Numai de oalele acele, Ca să își fiarbă carnea-n ele. În Casa Domnului pe care, În fruntea ei, oștirea-L are, Atunci nu vor mai fi găsiți Aceia cari sunt Canaaniți.