Țefania 3 BIV2014

1. Vai de cetatea cea spurcată Cari îndărătnică se-arată Și de-asuprire este plină!

2. Ea nu știe, seamă să țină – Nicicând – de glasu-acela care, O mustră pentru-a ei purtare Și nu se-ncrede-n Dumnezeu, Cel care îi e Domn, mereu.

3. Iată că toți aceia cari Sunt căpitanii ei cei mari, Cu niște lei se-asemuiesc, Care necontenit răpesc. Judecătorii ei, toți – iată – Drept lupi de seară se arată, Cari nu mai lasă – ne-ndoios – Până la ziuă, nici un os.

4. Sunt ușuratici cei pe care, Cetatea, drept proroci, îi are, Pentru că ei se dovedesc Înșelători, când prorocesc. Preoții ei nu iau aminte Și astfel, lucrurile sfinte Le pângăresc, neîncetat, Căci peste Lege au călcat.

5. În al ei mijloc, negreșit, Domnul este neprihănit. Nu face vreo nelegiuire, Iar dimineața, peste fire, Își scoate a Lui judecată, Fără a înceta, vreodată. Dar cel nelegiuit nu ține Seamă și nu are rușine!

6. Neamuri întregi am spulberat; Turnuri, apoi, le-am dărâmat, Iar ulițele lor, tixite, Ajuns-au a fi pustiite. Pustii sunt ulițele-acele, Căci nimeni nu trece pe ele! Cetățile stau pustiite Și au ajuns nelocuite!

7. Mi-am zis: „Măcar dacă ai vrea, Puțină teamă a avea Față de Mine, după care Seamă să ții de-a Mea mustrare! Atunci, nu te-aș fi nimicit Și-asupra ta n-ar fi venit Pedepsele ce ți le-am dat, Cu care te-am amenințat.” Însă, stricat s-a dovedit Tot ceea ce au făptuit.

8. De-aceea, Domnu-a cuvântat: „Stați, până Mă voi fi sculat La pradă, căci am să adun Neamuri, când la un loc Eu pun, Apoi, împărățiile! Am să revărs urgiile Ce sunt ale mâniei Mele, În vremea ‘ceea, peste ele. Țara-nghițită o să fie De al Meu foc de gelozie.”

9. „Atunci, au să le fie date, Popoarelor, buze curate, Pentru ca ele-n orice vreme, Numele Domnului să-L cheme Și într-un gând să se unească, Doar Domnului să Îi slujească.

10. Iar peste Etiopia – Adică dincolo de ea, De-ale ei râuri – vin acei Cari sunt închinători ai Mei, Ca să-Mi aducă fiecare, Ale lui daruri de mâncare. Aceștia toți sunt obștea Mea, Cari risipită se vădea.

11. Când acea zi o să sosească, Nu are să mai trebuiască, Obrazul să îți fi roșit Pentru ceea ce-ai făptuit, Pentru păcatul tău știut Cari împotrivă-Mi l-ai făcut. Atuncea, din mijlocul tău, Voi scoate tot ce este rău. Trufașii fi-vor scoși afară Și n-ai să te mai îngâmfi iară, În clipa-n care ai tăi sânt Aflați pe muntele Meu sfânt!

12. Iată, am să îți las – îți zic – Doar un popor smerit și mic Cari își va pune crezul lui, În sfântul Nume-al Domnului.

13. Atuncea, acea rămășiță Care-i din Israel, de viță, Nu are să mai săvârșească Nelegiuiri, n-o să rostească Minciuni, căci nimeni nu mai are, În gură, limbă-nșelătoare. Toți au să pască-atunci în tihnă. Vor avea parte de odihnă, Căci nimeni nu o să mai poată Ca să-i mai tulbure vreodată.

14. Fiica Sionului să vie Cu strigăte de bucurie! De veselie plin, la fel, Să strige dar, și Israel! Veselă saltă! Te ridică Și tu, cea care îi ești fiică Ierusalimului! Să-ți fie Sufletul plin de veselie!

15. Al tău Domn a găsit cu cale, Capăt de-a pus, pedepsei tale! Dușmanul ți l-a-ndepărtat! Domnul – Cel care-i Împărat În Israel – este cu tine Și în al tău mijloc El vine, Iar de necaz – de bună seamă – Nu trebuie să mai ai teamă, Și nici de vreo nenorocire Ce se abate peste fire!

16. Când va veni timpul acel, Ierusalimului astfel I se va spune: „Nu te teme Tu, de nimic, în orice vreme! Sionule, să te zorești Și brațele să-ți întărești!”

17. Căci al tău Domn și Dumnezeu, În al tău mijloc e, mereu, Asemeni unui viteaz care Îți poate da ajutorare. El se va bucura de tine, Iar a Lui dragoste-L va ține Vesel numai și-nflăcărat Doar pentru tine, ne-ncetat.

18. „Îi strâng pe toți cei întristați Care departe sunt aflați De a ta sfântă adunare. Am să îi strâng pe toți cei care Din al tău mijloc au ieșit Și-acum ocara i-a lovit.

19. În vremile de mai târziu, Eu împotrivă am să fiu, La cei care te asupresc. Pe cei șchiopi am să-i izbăvesc. Îi strâng pe toți cei izgoniți Și vă voi face ca să fiți O pricină de slavă mare Și laudă printre popoare, Mereu, în orișicare țară, Unde acum purtați ocară.

20. În vremea ‘ceea, de apoi, Vă voi aduce înapoi. Vă strâng pe toți cei izgoniți Și vă voi face ca să fiți O pricină de slavă mare Și laudă nepieritoare, Printre popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ, Căci voi aduce înapoi Pe prinșii voștri de război, Sub ochii voștri – negreșit – Căci Domnu-i Cel care-a vorbit.”